Ziua Internațională a Dansului

Fantezie și nonconformism creativ – Maurice Béjart

Pentru mine dansul este o unealtă pentru a mă exprima pe mine însumi total, pentru a exista, a respira, a trăi și a deveni eu însumi.[1] Maurice Béjart

 

Imagine similară

Maurice-Jean Berger (1927 – 2007) – dansator, coregraf și regizor format în sistemul clasic de dans, își face intrarea în lumea elitistă a dansului prin utilizarea muzicii concrete și a multiplelor stiluri de dans abordate. Fiu al unui autodidact filosof, administrator, profesor și mai apoi rector universitar, Maurice va intra la vârsta de 14 ani la Școala de balet din Marsilia datorită recomandărilor medicale care îi impuneau exercițiu fizic. După absolvirea Facultății de Filosofie va renunța la studii, familie și nume, preluând numele soției scriitorului Molière – Béjart. La Paris va studia dansul cu Léo Staats, Madame Rousanne și Lubov Egorova. În următorii ani va participa la o serie de gale de balet, spectacole integrale de balet și turnee, iar în 1950 va monta primele sale coregrafii (L ̓ Inconnu și The Firebird) la Baletul Regal Suedez.

După terminarea stagiului militar din 1953 fondează la Paris împreună cu criticul Jean Laurent compania Les Ballets Romantiques redunumită ulterior după teatrul în care compania susținea spectacolele – Ballets de l ̓ Étoile, pentru ca în 1957 compania să primească denumirea de Le Ballet-Théâtre de Paris.

Coregrafia cu care devine cunoscut și apreciat este Symphonie pour un homme seul (1955), pe o muzică compusă de pionierii muzicii concrete Pierre Schaeffer și Pierre Henry. Compoziția muzicală era alcătuită dintr-o multitudine de sunete diferite: claxoane, bubuituri, sirene, clinchete, vâjâituri și strigăte. Toate acestea aveau ca scop scoaterea în evidență a singurătății și alienării omului presat de zgomotele lumii moderne și de prezența unei femei agresive. Pe o scenă goală Béjart dansează sentimentul izolării și al prizonieratului, având alături doar o femeie (Michèle Seigneuret).

Admirația pentru stilul coregrafei Martha Graham îi va influența personalitatea creativă, susținându-i dezvoltarea propriului stil în care se vor îmbina spectaculos limbajul clasic cu libertatea dansului modern, jazz-ul cu acrobația, conducând la crearea unei serii de coregrafii pătrunse de elemente psihanaliste: Voyage au Coeur d ̓un enfant (1955), Haut Voltage (1956), Le Teck (1956), Peométhée (1956), Sonate à trois (1957).

Susținător al teatrului total (contopire între muzică, dans, text și arte plastice), își va dezvolta această viziune la Théâtre de la Monnaie din Bruxelles cu trupa sa denumită Ballet du XX e siècle (Baletul secolului XX) – 1960. În 1959 spectacolul Sărbătoarea primăverii se bucura de un mare succes la Bruxelles, ceea ce va conduce în anul următor la înființarea companiei.

Având la dispoziție un număr mare de dansatori, coregraful a modificat scenariul, decorurile și costumele tradiționale. A transformat sacrificarea unei fecioare într-un ritual de împerechere plin de senzualitate și vitalitate dătătoare de viață. Însă concepția sa despre teatrul total se observă cu precădere în La Damnation de Faust (Opera din Paris, 1964), în care rolurile principale sunt dublate de dansatori în același timp cu partenerii de scenă care cântă.

 

Imagini pentru maurice bejart

                                                                     

Fantezia captivantă și nonconformismul estetic caracteristic producțiilor sale vor atrage numeroase controverse. Este un creator aflat într-o permanentă căutare de mijloace noi de exprimare artistică, care să reflecte epoca în care trăiește. Își educă dansatorii în spiritul libertății, a deschiderii către toate artele și toate formele de dans.

 

Imagini pentru maurice bejart

În 1963 scrie și apoi pune în scenă la Paris spectacolul muzical La Reina Verte. Un spectacol avangardist, susținut de muzica lui Pierre Henry, care însă nu va fi bine primit. Un alt spectacol care a iscat controverse este La Veuve Joyeuse (Văduva veselă) – 1963, în care pe lângă amestecul de dansuri cu cinema și cântece, a creat momente coregrafice în care dansatoarele se mișcă pe un câmp de luptă pe care se află întinse cadavre. În urma acestui spectacol i-a fost intentat proces de către autoritățile elvețiene.

Pentru Simfonia a IX-a de Beethoven (1964) Béjart a angajat 80 de dansatori de pe întreg mapamondul, o orchestră, un cor și soliști. Susținut prima dată la Circul Regal din Bruxelles, spectacolul a fost interpretat apoi în săli de spectacol, dar și pe stadioane și corturi de circ din întreaga lume. Producția s-a bucurat de aprecieri, fiind și o cale de transmitere a unei viziune asupra libertății și frăției universale.

La același Circ Regal din Bruxelles va avea loc în 1966 și Premiera spectacolului Romeo și Julieta, pe muzica lui Hector Berlioz. Prin coregrafia concepută, povestea scrisă de Shakespeare prezintă filosofia pacifistă a coregrafului, conform căreia lumea se poate vindeca prin iubire. Spectacolul va fi reluat pentru marii dansatori ai Teatrului Balșoi din Moscova – Ekaterina Maximova și Vladimir Vasiliev. Pentru această creație, în același an Béjart va fi recompensat la Paris cu The Prix de la Fraternité pentru atitudinea sa împotriva rasismului și pentru pace.

Concepțiile sale spirituale sunt reflectate în spectacolul Messe pour le Temp Présent (1967) susținut în cadrul Festivalului Artelor de la Avignon, chiar în Palatul Papal. În acest spectacol se regăsec elemente de misticism oriental (știut fiind faptul că el este cucerit de gândirea orientală, în deosebi de cultura persană), spectatorii fiind uneori implicați într-o meditație comună cu dansatorii.

În 1970 devine conducătorul Școlii Mudra din Bruxelles, școală înființată de mai multe fundații. În acest centru de pregătire artistică se urmărea o formare completă a dansatorilor săi (și nu numai). De altfel, viitori mari coregrafi trec prin școala sau companiile Béjart: Dominique Bagouet, Anne T. Keersmaeker, John Neumeier, Maguy Marin, etc. În 1978 i-a ființă în Dakar (Senegal) Școala Mudra Africa. Probleme de ordin administrativ au împiedicat înființarea unei astfel de școli și la Paris.

Asemeni omului de teatru Jean Vilar, Béjart visează la o companie de balet națională populară. În multe dintre producțiile sale se distinge dorința sa de a face spectacole accesibile oamenilor de facturi diverse și chiar să-i atragă spre dans pe aceia care se simt mai atrași de arena spotivă decât de scena pentru dans. Un astfel de spectacol a fost cel conceput în memoria balerinului Vaslav Nijinski – Nijinski, Clown de Dieu (Bruxelles, 1971). Printr-o distribuție mare, Béjart prezintă un portret al dansatorului, trecut prin prisma marilor sale roluri, a problemele personale și a factorului religios, care i-au definit viața.

În compania lui, dansatorii erau aleși cu grijă, adunând la un loc temperamente, naționalități, rase și corpuri diverse. Faima trupei este marcată de vitalitatea, frumusețea și corpurile atletice ale dansatorilor. Multe dintre coregrafiile sale au fost destinate dansatorilor, companiile sale având întotdeauna un număr mai mare de bărbați decât de femei. Unul dintre exemple este spectacolul Les Illuminations (1979) în care un ansambu masculin dansează pe muzică indoneziană Au fost coregrafii pentru care coregraful a schimbat distribuția masculină cu cea feminină (cum este cazul celebrului Bolero pentru care a conceput trei versiuni diferite: una în care un bărbat dansează cu un ansamblu de femei, alta in care o femeie dansează înconjurată de un ansamblu masculin și o a treia versiune în care dansează doar bărbați). Dansatorul său Jorge Donn a reprezentat etalonul masculin după care Béjart s-a ghidat și pentru care a purtat o admirație aparte.

„ … dansatorul bèjartian este musculos, bine înfipt în podea, cu picioarele arcuite și spatele cambrat pentru a-și exagera proiectarea în spațiu, cu pieptul înainte, cu cvadricepșii reliefați; cât despre dansatoare, coregraful le cere o virtuozitate extremă, care să-i asigure succesul la marele public, deși e clar că preferința sa se îndreaptă spre dansul masculin.”[2] Inspirația i-a fost stimulată de dansatorii companiilor lui (Donn, Casado, Bari, Mirk), dar și de marii dansatori ai lumii cu care a colaborat (Maya Plisetskaya, Vladimir Vasiliev, Ekaterina Makarova, Marcia Haydée).

Figură puternic marcată de inovatism și numeroase controverse, îi place să împrumute din diverse tehnici de dans, să transforme pași și să utilizeze mișcări senzuale. (Un spectacol în care impune dansatorilor mișcări senzuale și în care costumele simulează nuditatea este Tannhäuser din 1961, pe muzica lui Wagner.) Crează paradoxuri coregrafice care șochează (Traviata – 1973, Stimmung – 1972, Le Marteau sans Maître – 1973, Pli Selon Pli – 1975, Héliogabale – 1976) și emoționează (Ce que l ʼAmour Me Dit – 1974, Ce que la Mort Me Dit – 1978).

La vârsta de 48 de ani Béjart urcă din nou pe scenă pentru a-i întruchipa pe Faust și Mefisto în lucrare autobiografică Notre Faust (1975). Aducându-i alături pe Bach și Goethe, din creație transpare apetitul coregrafului pentru amestecul de stiluri coregrafice. Relevant pentru stilul său eterogen rămăsese și tripticul din 1968, À la Recherche de … alcătuit dintr-o primă parte în care dansatorii se mișcă executând elemente din dansul clasic pe muzica lui Anton Webern, din La Nuit Obscure în care Béjart are o interpretare teatrală a misticului San Juan de la Cruz, și din cea de-a treia parte bazată pe filosofia Hindu – Bhakti, în care dansatorii se mișcă executând mișcări și poziții specifice culturii indiene.

Pentru crearea unora dintre producții va fi influențat de culturi locale: Persepolisul îl inspiră în crearea spectacolului Golestan (1973), Florența îi sprijină conceperea reprezentației I Trionfi di Petrarcha (1974), iar Veneția pentru Acqua Alta (1975) și Light (1979).

Preocuparea sa față de temele politice și sociale se regăsește în producțiile La Muette (1981) și Wien, Wien, nur du Allein (1982). Primul dintre acestea este dansat pe muzica lui Gaetano Donizetti, creat special pentru aniversarea de 150 de ani a Teatrului Regal Monnaie din Bruxelles. Cel de-al doilea este un spectacol conceput pentru dansatoarea Marcia Haydée, în care s-a urmărit redarea suferințelor cauzate de un regim totalitarism. Bărbați și femei blocați într-un buncăr în timpul războiului se mișcă pe muzică compusă de reprezentanți ai culturii vieneze: Beethoven și Alban Berg. Împreună cu această dansatoare va mai lucra în 1981 la un spectacol omagial pentru actrița Greta Garbo – The Divine.

În 1976, când Comedia Franceză împlinea 300 de ani de activitate Béjart crează Le Molière Imaginaire, o piesă de teatru-dans de mari dimensiuni în care vor fuziona dansatorii companiei sale cu actori ai Școlii Mudra. Dar stilul său inovativ se va bucurat de aprecieri și în montări realizate peste ocean, precum Les Chaises (Rio de Janeiro, 1980) avându-i ca principali interpreți pe Haydée și John Neuimeier) și Kabuki (Baletul din Tokyo, 1986).

Înclinația sa spre spectaculos nu l-a ținut departe de spectacolele de operă, montând și în această zonă producții interesante: Don Givanni (1980) și Flautul fermecat (1981) de Mozart și Salomeea (1985) de Strauss.

Ca urmare a unor neînțelegeri între coregraf și directorul teatrului în 1987 desființează compania și renunță la orașul Bruxelles pentru Lausanne, unde va fonda Béjart Ballet Lausanne. Printre cele mai reprezentative spectacole create în această perioadă se numără: 1789 … et nous (1989), Ring um den Ring (1990), Le Mandarin Merveilleux (1992), Lear-Prospero (1994), Journal (1995), Ballet for life (1996).

 

Anii 2000 – ultimii ani de creație

În anul 2000 uimește din nou cu o versiune a Spărgătorului de nuci, la care păstrează muzica lui Ceaikovski, dar schimbă libretul. Personaje bizare (Mefisto, Felix Cat, Marius Petipa) se amestecă printre fanteziile unui băiat dornic să se reîntoarcă la mama sa.

Cu câțiva ani în urmă, în 1992 inaugura în Lausanne Școala Atelier Rudra, cu o pregătire a cursanților întinsă pe durata a doi ani. Inspirat de tinerii școlii, în anul 2002 crează o trupă pentru aceștia – La Compagnie M și odată cu aceasta și spectacolul  Mere Teresa et les enfants du monde. Între anii 2002 și 2007 Béjart va concepe special pentru această școală: Les méfaits du tabac, Voilà l’homme, Carnets-Tchekhov și Tchekhov au bois dormant.

La zece ani de la moartea cineastului Federico Fellini (2003), îi va aduce acestuia un omagiu prin realizarea spectacolului Ciao Federico. La aniversarea a 50 de ani de activitate creativă (2004) Béjart creeaza L’Art d’etre grand-pere, iar în 2005 concepe un spectacol colaj alcătuit din momente coregrafice extrase din zece balete ale sale – L’Amour-la Danse (spectacol prezentat în 2007 și la București în cadrul Festivalului Internațional George Enescu). La aceste spectacole se adaugă: Zarathoustra, le Chant de la danse (2005), La Vie du danseur racontee par Zig et Puce (2005) și ultimul spectacol, căruia nu apucă să-i vadă Premiera, Le Tour du Monde en 80 minutes (2008).

 

Imagini pentru maurice bejart flaute merveilleux

                                                                       

                                                         https://www.dansesaveclaplume.com

Artist polivalent, Béjart a cochetat și cu scrisul. Pe lângă o serie de eseuri autobiografice, a scris un roman Mathilde, ou Le temps perdu (1963) și două piese – La reine verte (1963) și La tentation de Saint-Antoine (1967). De asemenea, a fost implicat și în câteva proiecte de televiziune și cinema. Încă din 1957 el crea pentru Televiziunea Belgiană o versiune a baletului Pulcinella (cu acompaniament muzical live), iar în anul următor Orpheé. A creat versiunea cinematografică a spectacolului Dansatorul (1968), apoi a mai creat Bakhti, Molière Imaginaire și Je Suis Né à Venise.

Numeroase premii și distincții îi încununează cariera: Premiul Hammarskjōld (1973), Premiul Erasmus (1974), Premiul Societății Autorilor Dramatici (1980), Praemium Imperiale de la Japan Art Association (1993), Deutscher Tanzpreis (1994), devine membru al Academiei de Arte Frumoase a Institutului Francez (1994), Premiul Grand Siecle din partea orașului Lausanne (1996), Kyoto Prize de la (1999) de la Fundatia Inamori, Premiul  Benois de la Danse pentru întreaga carieră (2003). Primește Ordinul Soarelui Răsare (1986) și Ordinul belgian de la Couronne (1988), distincția Together for Peace Foundation din partea Papei Ioan Paul al II-lea (1995) și  este numit Commandeur des Arts et des Lettres (2003).

 

 

 

Bibliografie

 

  1. Ginot, Isabelle, Michel Marcelle, Dansul în secolul XX, Editura Art, București, 2011
  2. Urseanu, Tilde, Ianegic, Ion, Ionescu, Liviu, Istoria baletului, Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor din Republica Socialistă România, București, 1967
  3. International Encyclopedia of DANCE, vol. 1, Oxford University Press, New York 2004

 

Surse foto:

https://anniversaire-celebrite.com

https://anniversaire-celebrite.com

https://ro.pinterest.com

https://www.dansesaveclaplume.com

 

 

 

 

 

 

[1]International Encyclopedia of  DANCE, p.407

[2] Isabelle Ginot, Marcelle Michel, Dansul în secolul XX, p. 62

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

%d blogeri ca acesta: