Fiara din noi

  • 45

Omul, cățărându-se pe natură, voind cu orice preț să sfărâme limitele creației și pe cele proprii, poartă o luptă cu sine însuși și cu tot ceea ce îl înconjoară. Lăcomia mistuitoare, setea și foamea unui cuget nemulțumit sunt simptomele unei boli incurabile și mortale, de care suferă această specie ciudată numită sapiens.

Dincolo de orice considerație filosofică sau moral religioasă, întrebările existențiale, atât de sâcâitoare și insuportabile, izvorâte din conștiința de sine, îl conduc pe om în răstimpul scurtei sale vieți pe atâtea căi greșite încât rătăcirea devine o fatalitate. Și, atunci când instanța supremă greșește, nu îi rămâne decât recursul la creierul reptilian, cu incomparabila lui eficiență demonstrată de nenumărate ori în decursul a milioane de ani. Instinctele animalice se reactivează și, redevenind sălbatic, individul se aruncă în urma prăzii ca într-o cursă demnă de scenariile hollywoodiene. Gps-ul se conectează cu undele enegetice ale universului și totul devine mai clar decât lumina zilei. Diferența infimă, care face distincția între viață și moarte, devine moneda de schimb pentru gura de oxigen din secunda următoare.

Prin datul firii, totul are legatură cu alegerile, cu cele juste sau cele eronate. Omul măsurat, înțelept, civilizat, e blestemat să lupte ca un orb într-un univers haotic, fără reguli și fără compasiune. Din momentul în care realizează că a fost aruncat în arenă, cu mâinile goale, înconjurat de zgomote ciudate și umbre viclene, sărmanul are în sine primul dușman. Bruiajul obositor al unei conștiințe intoxicate, dezorientarea accentuată de lipsa oricărui reper ori a vreunei noțiuni cunoscute, conduc indubitabil la disperare. Atunci, se trezeşte în om o altă formă existentă, o altă dimensiune pentru o entitate care nu mai are nimic, niciun alt scop decât acela de a mai respira.

Adrenalina, revărsându-se într-un torent, inundă fără întârziere fiecare moleculă, luând în stăpânire tot ce ține de ființă și percepțiile ei. Într-o astfel de ecuație, educația, moralitatea sau orice alt florilegiu social sunt ca și inexistente. Și simți că-n tine crește-o fiară. O fiară ce se zbate să iasă afară. Rănile au încetat să te mai doară. Acum te naști pentru întâia oară. Și simți că lepezi în urmă pelicula de praf alterat al unei existențe perisabile și, neașteptat, renaști, nu tu, ci un alt om. Unul nou, atent, neînșelat în alegerile unice pe care le face.

Acestea ar putea fi atributele unei fiare sau ale unui supraom, un ubermenschen cum l-a numit Nietzsche şi, mai tarziu, nazismul. Nici comunismul nu a fost mai puţin ambiţios, voind un om multilateral dezvoltat, productiv, ascultător şi, de ce nu, chiar criminal. Dar acest deziderat nu e nou. Toate sistemele omeneşti l-au vrut pe om într-un anume fel, denumindu-l oricum, încercând să-l modeleze sau să-l amputeze, să fie bun, muncitor, onest, docil, slugarnic, credincios, consumatorist, avid de performanţă şi progres, oricum ar fi, numai el însuşi să nu fie şi în nici un caz liber. Asta nu, nu, nu şi iarăşi nu! Cui i-ar fi de folos un animal nesupus? Cu ce și-ar mai aduna stăpânii acestei lumi caimacul dulce al necuvenitei lor prosperități? Din acest motiv, operează, atât de evident în orice societate, preceptul talmudic tob shebegoym harog, decapitând orice intenție care ar amenința sistemul. Orice mugur de libertate neîngăduită este smuls cu brutalitate, tot ce e bun e mare păcat, căci până și să privești o femeie frumoasă îl supără pe doamne-doamne!

Trăim așa, pentru că am ales noi sau pentru că alții au hotărât în numele nostru? Și dacă alții au hotărât, cine le-a dat acest drept? Nu am răspuns la toate întrebările, din fericire, dar de un lucru sunt mai sigur decât de toate celelalte la un loc: nu e semn de istețime să luăm autoritatea drept adevăr, în loc să luăm adevărul drept autoritate.

Divinul drept, al celui mai puternic, nu e nimic altceva decât abuzul infam al celui mare asupra celui mai mic. Logic, o societate bazată pe o autoritate coruptă și abuzivă nu e decât o adunătură de sălbăticiuni în care cel bun e mereu victima celui rău. Sclavagismul nu va dispărea, probabil niciodată, din practica umanității, atât timp cât unii se vor teme să sfărâme lanțurile doar de teama nejustificată că ar fi catalogați drept anarhiști. Când injustiția devine astfel lege, rezistența devine o datorie.


Fiara din noi


Redactor: Iulian Grigore

Editor: Mona Lisa

Foto: Octavian Liviu Vasile


logo12

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

%d blogeri ca acesta: