„Căldura” sau „noua suferință” a lui Sergiu

Ignorat sau poate chiar uitat de istoricii filmului românesc, „Căldura” lui Șerban Creangă, filmul său de debut, surprinde azi, la revizionare, prin noutatea mijloacelor tehnice și cursivitatea tramei propusă de cunoscutul scenarist Horia Pătrașcu. Reunind aproape întreaga distribuție memorabilă din viitoarea „Reconstituire” pintiliană, acest film-eseu, cu Vladimir Găitan, George Mihăiță, Ernest Maftei și Nikolaus Wolcz, strălucește prin vitalitate și sinceritate, captând ochiul și simțurile într-o ficțiune plăcut parfumată de căldura iubirii, a morții și, în general, a conviețuirii oamenilor. Acest lung adagiu meditativ despre iubire și înțelegerea comuniunii între sufletele aflate în căutarea propriului sens nu este deloc pretențios, nici artificial construit pentru premiul posterității, ceea ce adesea este numit „capodoperă”.

Căldura” este un film de excepţie, cu multe senzații care se recompun abia în final, când „cheia” de înțelegere a tramei își găsește, pe deplin, răspunsurile. Soluțiile oferite de operatorul Tiberiu Olasz, demn de a fi numit „regizor” secund, sunt magistrale, prin tempourile/ritmurile alese în developarea chinurilor tânărului Sergiu (Vladimir Găitan). Eterna Charlotte este acum Laura (Emilia Dobrin), candidată la o nouă fericire (după divorț), care se înscrie în galeria „Giocondelor fără surâs” din cinematografia autohtonă, alături de Silvia Popovici și Irina Petrescu.

2

Șerban Creangă (sursa foto: http://aarc.ro)

Straturile de analiză asupra „Căldurii” sunt multiple și nu pot fi analizate direct, la prima mână, întrucât riscăm să pierdem (nu-i așa?) căldura autentică a poveștii. De pildă, criticul de film Eva Sârbu desființa, parțial, filmul, în articolul de receptare, afirmând că „filmul lui Șerban Creangă nu curge așezat într-o matcă sigură, ci țâșnește din episod în episod, căutându-și mereu o altă formă, mereu nemulțumit de cea anterioară, mereu persecutat parcă de ideea că nu va reuși să spună tot și să se adune într-un întreg. Și de fapt, până la final, el nici nu se adună. De aici o senzație după mine falsă – de imprăștiere, de lipsă de unitate. Spun „falsă”, pentru că unitatea Căldurii nu ține de formă, ci de conținut.”

 

Iată cum unitatea de formă este considerată mai importantă decât conținutul! Se pierde, astfel, printr-o critică neadecvată, încărcătura estetică a unui discurs vizual și narativ complex. Construit pe mai multe planuri narative, filmul urmăreşte „căutările” interioare ale tânărului Sergiu, aflat în fața luării deciziilor marcante din propria existență: iubirea față de Laura, înregimentarea în mediul cazon, după eșecul la admiterea în facultatea; urmează drama pierderii tatălui și urcușul sisific și emoțional de depășire a propriei condiții de exilat în cadrul rural.

Lungul drum al lui Sergiu spre lumină se constituie, de fapt, într-o repovestire a mitului neofitului, care găsește răspunsurile pe măsura înaintării și depășirii probelor din timpul călătoriei inițiatice. Moartea tatălui, cererea de căsătorie brutal refuzată de socrul tiran (Ștefan Mihăilescu-Brăila), îndepărtarea din colectivitatea rurală, toate acestea sunt semnele unor blocaje interioare, rezolvate într-o noapte magică a beției transformatoare și transfigurate de ‚botezul” apei și de  strigătul descătușant al suferinței, când Sergiu își actualizează drama și o înțelege clar, profund. Apa îl naște din nou, așa cum lacrimile vindecă rănile sufletului. De fapt, strigătul este prima probă, apoi ridicarea privirii din pământ spre verticalitatea imaginii de sine, postură perfectă pentru îmbrățișarea din final, când se „naște” un al doilea strigăt, cel al iubirii.

 1
Sergiu și Laura (sursa foto: www.formula-as.ro)

Regăsim simbolistica „căldurii” în diverse ipostaze interioare și exterioare: de la lumânarea din noaptea aflării rezultatelor la admiterea în facultate, până la beția nocturnă și, apoi, în toate îmbrățișările din colectivitățile în care personajul este inclus: armată, satul românesc și, în final, în brațele Afroditei… pe nume Laura. Poeticitatea cadrelor este o înaltă și melodioasă cheie sol, excepțional amplificată de laitmotivul muzical al cuplului adamit, la care se adaugă, plastic, „culoarea” alb-negru a peliculei, dar și a lutului din care apar, fascinant, mâinile contopirii femininului și masculinului originar. Marea în care se contopesc devine martora uniunii, speranța unui zbor al inocenței prime.

Regizorul Șerban Creangă recompune toate aceste cadre de viață, dar și de film, într-un summum de sugestii bine cântărite, cu sens, adăugând de fiecare dată acestui caleidoscop de simțiri o perfectă înțelegere a umanității individuale și colective. Stilistica sa are conturi perfecte, fără excese de compoziție sau polemici forțate, construindu-și filmul în jurul unor imagini aerate, transparente, liricizante până la purificarea absolută, salvatoare.


„Căldura” sau „noua suferință” a lui Sergiu


Redactor: Florentin Streche

Editor: Mona Lisa

Foto: surse menţionate


 

logo12

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

%d blogeri ca acesta: